SFÂRŞITUL CEAUŞEŞTILOR (editura ADEVĂRUL Holding), volumul lansat de Grigore Cartianu la tîrgul de carte „de vară” este, realmente, un eveniment. Nu am mai întîlnit de multă vreme o asemenea carte – şi o spun cît se poate de franc. Ea apare sub egida BESTSELLER ADEVĂRUL.

Se subintitulează SĂ MORI ÎMPUŞCAT CA UN ANIMAL SĂLBATIC. Şi subtitlul este întemeiat, după cum se vede de-a lungul cărţii. Lucru evident şi numai dacă ne-am uita doar la episodul vînătorii de la Ghimpaţi. Mai c’est qui Ghimpaţi? Este locul unde se scrie istorie. Aici a venit şi Hruşciov. Pe bordul maşinilor sosite aici, prin 1957, s-ar fi discutat, la o beţie de pomină, o beţie-monstru, retragerea rusească din România. Faimoasa retragere a soldaţilor ruşi.

* PARADOX ABSOLUT, DELICIOS: O CARTE-ORIGINALĂ, FĂRĂ FAPTE...ORIGINALEJ!

Dar să vorbim despre carte. Este o carte care, atenţie, este originală, profund originală, mai întîi prin viziune, deşi informaţiile vehiculate în care, nu sunt, pentru mine, ca jurnalist şi scriitor, originale.
Este o sinteză exactă – şi generoasă. Dacă ne-am închipui că seturile de fapte prezentate în carte sunt inedite, ne-am înşela cu totul. Ceea ce le uneşte este, însă, inedit. Prezentarea faptelor. Grigore Cartianu este, din acest punct de vedere, un jurnalist cu putere de evocare. Doar s-au petrecut, faptele, acum douăzeci de ani.
Iar demersul lui ne împrospătează memoria. Nu doar memoria efectivă, ci şi pe aceea etică. Neîndoios, cartea are şi un rost moral. Are şi o semnificaţie socială, de reevocare în grup. Terapeutică.

* RAPORTUL OM-CARTE

Am urmărit acurateţea şi supleţea livrării materialului jurnalistic: impecabile sînt lucrurile aici. Care este, însă, rolul lui Cartianu în tot acest melanj? Are personalitate? Şi, nu în ultimul rînd, care e raportul om-carte? Adicătelea, autor-carte. Fără echivoc, cartea mi se pare peste om. Are mai multă exactitate şi acribie. Şi, poate, pe bună dreptate. Omul pare mai zînatic, mai împrăştiat. Dar noi, vreau să zic mulţi dintre noi, am rămas cu imaginea/impresia unui om pris a la legere, cronicar sportiv, om capabil de oarecare causerie... Impresie falsă. Avem în faţă un jurnalist. Şi încă unul, măcar, la obiect. Cu surprinzătoare modestie (de bună calitate). Modestie ghicibilă şi din calitatea hîrtiei, asumată, care nu trebuie să fie cine-ştie-ce, acum, la prima ediţie, care s-a dovedit un best-seller.
Paranteză: admisibilă, zic eu: cît am stat la tîrg, omul a vîndut încontinuu: pur şi simplu, nu se mai putea opri, fiindcă alţii, cu cărţi în braţe, îi veneau în întîmpinare. Nu-mi rămînea decît să îl invidiez sau...să îl felicit.
Oricum ar fi, cartea merită citită. Măcar atît. Ea încearcă, întrucîtva cu disperare, să reconstituie adevărul, nu literar şi artistic, nici măcar istoric, ci jurnalistic.
Nu cred, însă, că Grig Cartianu (care mi-a fost coleg de redacţie la „EVENIMENTUL ZILEI”, pe vremea cînd, amîndoi, eram pe o aceiaşi poziţie:„locotenenţii” lui Nistorescu, în perioada 2003-2004J) are să se oprească. Omul are „ştofă” de cursă lungă.

* O ÎNTREBARE EXTREM DE SIMPLĂ: DE CE SĂ CITEŞTI ACEASTĂ CARTE?

Şi, acum, o altă întrebare: de ce să citeşti această carte? Pentru că era necesară: tot timpul aniversăm ceva, dar ce aniversăm? Revoluţie? Lovitură de stat? Spun asta cu întrebarea omului care a scris o carte despre Revoluţie, la care a şi participat (inclusiv la 21 decembrie 1989, cînd s-a întîlnit acolo cu Florin Iaru, Simona Popescu, Daniel Vorona, Simona Şerban). Şi ştie că acolo ar fi putut să ne rămînă (tuturor) pielea. Şi ştie că a fost Revoluţie, chiar dacă ea (şi nu văd aici nimic peiorativ sau neverosimil!) s-a întîlnit cu o lovitură de stat.
Cartea lui Grigore Cartianu, chiar şi pentru cei plictisiţi ori sastisiţi de Revoluţie, ori de cărţi despre Revoluţie, poate fi, în cel mai rău caz, un rău inerent.
Are: cuprinderea faptelor, o disciplinată orînduire cronologică, şarm de narator, mînă de prozator.
Şi o spun asta chiar inserturile care nu sunt absolut necesare: de exemplu, Conspiraţie cu miros de brînză.
Într-un cuvînt, este cronicar.
Aceasta este vocaţia sa.
Este, deocamdată, un fel de Grigore Ureche al vremurilor noastre.
Dar s-ar putea să fie mai mult.

Mihail Gălăţanu